Medalion aniversar GEORGE ENESCU- GENIU AL MUZICII ROMÂNEŞTI ŞI UNIVERSALE

Muzeul memorial „Paul Constantinescu” Ploieşti Marţi, 23.08.2011, ora 16,30
De la intrare am avut parte de o plăcută surpriză׃ un „bătrîn” pick-up reda de pe un arhaic (chiar necunoscut tinerilor) LP, sunetele (care umpleau sălile muzeului) Rapsodiei I de George Enescu. Cu toţii am simţit cum un plăcut fior ne străbate şira spinării. Ca români, avem şi bune şi rele, dar, cert este că sîntem un popor emoţional׃ ceea ce simţim că este „al nostru”, îl trăim din plin, cu mare bucurie în suflet. Nimeni nu a obiectat întîrzierea (amfitrionul, prof. Bădulescu, este extrem de scrupulos cu respectarea canoanelor׃ afiş, program, respectare orarului anunţat) începerii evenimentului, chiar dumnealui făcînd remarca׃ „să aşteptăm să se termine, prea este frumos….”.
Cu recunoscuta-i energie, profesorul Bădulescu îşi începe expozeul din care am reţinut cîteva lucruri׃ „Bine aţi venit la aniversarea împlinirii a 130 de ani ce la naşterea unuia din geniile pe care neamul românesc le-a dat ţării şi universalităţii-compozitorul George Enescu. A fost al 12-lea şi singurul supravieţuitor al cuplului Maria şi Costache Enescu, născut în nordul Moldovei care a mai dat genii culturii noastre-Eminescu, Iorga…George Enescu chiar a fost un geniu, la 7 ani deja era elev la Viena, ajungînd, la începutul secolului 20, cel mai şcolit compozitor european….A explodat, prin rapsodii în primul rînd, pur şi simplu pe scena concertistică, fiind apreciat sub toate aspectele׃ violonist, pianist, dirijor, profesor, compozitor…În anul 1923 intreprinde un turneu deosebit de apreciat în SUA, iar cu banii cîştigaţi, constrieaşte vila Luminiş de la Cumpătul-Sinaia, ea însăşi un exemplu de felul în care Enescu a înţeles „ce înseamnă să fi român”, austeritatea, funcţionalitatea, frumuseţea caselor tradiţionale fiind armonizate de un valoros arhitect-Radu Dudescu.
La 13.03.1936, a avut loc, la Paris premiera capodoperei sale-opera Oedip, una din cele trei mari opere ale secolului 20. Triumful a fost impresionant, toată presa vremii ocupîndu-se de evenimentul considerat mondial.
…„M-am născut să fiu compozitor”, declara Enescu, fapt demonstrat de exigenţa cu care îşi judeca lucrările׃ doar 33 dintre ele, cele terminate, primind denumirea de opusuri.
..În 1933 a rostit discursul de recepţie la Academia Română, iar în 1939 a fost desemnat senator de drept în Parşamentul ţării. S-a dezis, respingînd orice colaborare, de mişcarea legionară, preferînd o atitudine de pasivitate în locul încrîncenării care cuprinsese ţara. După război a activat în cadrul ARLUS, alături de alţi intelectuali ai vremii, stagiunea din anul 1946 (despre care mai vreau să vorbesc în acest material), fiind ultima din Romînia pentru el. Moare în noaptea de 3 spre 4 mai 1945 într-o modestă cameră de hotel din Paris.
….În anul 1958 are loc primul Festival şi Concurs Internaţional „George Enescu” la care au participat reputaţi muzicieni, mari orchestre simfonice….Reuşita a fost continuată, la trei ani odată, dar, în anii ’70, din obscure motive, acestă manifestare a intrat într-un nemeritat con de umbră, revenind în forţă după 1990, în prezent Festivalul „George Enescu” fiind apreciat ca unul din cele mai valoroase evenimente culturale ce se desfăşoară pe plan mondial.”
Am redat doar cîteva din multitudinea de informaţii pe care „enciclopedia” profesor Bădulescu este gata, oricînd, să o pună la dispoziţia auditoriului.
Pentru susţinera părţii de recital a „Medalionului aniversar” a fost invitată doamna Camelia Pavlenco-soprană şi pianistă, care, la rîndul dumeaei, pentru ajutor, a apelat la eleva dânsei-masteranda Eliodora Falan, pentru a o acompania la pian atunci cînd aceasta interpreta vocal.
Am primit explicaţii preţioase, necesare pentru înţelegerea recitalului, din partea Cameliei Pavlenco. Cele Şase cîntece pe versuri de Clément Maront au fost traduse de dumneai din limba franceză şi recitate cu un real simţ liric, introducîndu-ne în atmosfera liedului în cunoştinţă de cauză. Recitarea poeziei a fost urmată de explicaţiile profesorului Brăiloiu făcute pe marginea modului cum George Enescu a conceput muzica pentru a fi cît mai aproape de spiritul versului. S-a văzut multă seriozitate în modul cum Camelia Pavlenco a pregătit acţiunea la care a fost invitată, dovedind un profesionalism pe care (prin concentrarea arătată în timpul acompanierii la pian) eleva sa Eliodora Falan, îl va moşteni.
Cu scuze, dacă nu am reţinut exact toate titlurie, îndrăznesc să le amintesc׃ Atmosferă de lut-cu senzaţia de clisos, arhaic, greu de omogenizat.  Tînjesc, suspin-cu elemente de doină populară, cu lume deprimată. Salut-cu ritmul săltăreţ. Dansul trandafirului-emanînd eleganţă şi subtilitate. Dor de culoare albă-degajînd tristeţe, cu versificaţie apropiată de poezia populară românească. Ciclul trebuia să se încheie cu un cîntec interpretat de o voce masculină, dar, nefiind posibil, Camelia Pavlenco a ales liedul care are la bază poezia Scufundarea în durere-cu aerul ei de tristeţe resemnată.
Vocal, interpreta a fost în zi fastă, încîntîndu-ne cu trăirile exprimate prin modulări potrivite versului franţuzesc.
A urmat liedul Rugăciunea dimineţii-scris pe versurile reginei Elisabeta I, Carmen Silva ca nume de artist. Aici, profesorul Bădulescu are o intervenţie׃ „Carmen Silva s-a considerat a doua vicemamă a lui Enescu. Mamă a fost cea care i-a dat naştere, prima vicemamă a fost prinţesa Marta Bibescu, cea care l-a îndrumat şi susţinut la începutul carierei, iar Camen Silva i-a fost a doua vicemamă”.
Camelia Pavlenco a părăsit instrumentul „voce” pentru a deveni pianistă, demonstrînd remarcabile virtuţi în abordarea celor două lucrări din program׃ Vocile stepei, din Suita pentru pian nr.3 şi Pavana, din Suita pentru pian nr.2 în Re major.
Cei prezenţi am apreciat efortul atît de pregătire cît şi de exprimare scenică făcute cu ocazia acestui recital, făcîndu-ne să fim mai aproape de iubitul nostru compozitor naţional, nu doar prin cunoscutele-i rapsodii şi poeme, ci şi prin muzica clasică, elaborată şi gîndită în spiritul vremii.
Aşa cum am promis mai devreme doresc să reproduc din romanul Amor intelectuallis de Ion Vianu, considerat cel mai bun scris şi publicat în anul 2010 în România. Romanul mai este denumit „al unei educaţii” şi vorbeşte despre o perioadă nu tocmai roz din istoria ţării, avînd în vedere faptul că autorul este născut în anul 1934. Vorbeşte despre filozofie, litaratură, dar şi despre muzică, aici făcînd referire şi la George Enescu. Ion Vianu este fiul lui Tudor Vianu. Tocmai aceste pagini doresc să le reproduc în continuare…
„Muzica nu-mi aducea nimic din toate minunile lecturii, era o altă minune. Întîlnirea mea cu ea se petrecuse în 1942 sau 1943, cînd fusesem cu mătuşa mea Monica, la Cazinoul din Sinaia. Am amintirea, preţioasă-cîţi or fi avînd-o-, a unui recital de pian Enescu. În după-amiaza aceea interpreta sonata lui Liszt. Amintirea e exterioară, l-am văzut atunci pe maestru, deja adus de spate, aproape rupt în două. Nu mai putea cînta la vioară, se consacra pianului şi dirijatului. Eram nepregătit, concertul nu mi-a lăsat un sentiment, o impresie muzicală. Actul următor s-a petrecut în 1946. Era ultima stagiune a lui George Enescu în România, maestrul se pregătea pentru un exil definitiv. În acel an am fost cu T la cele mai multe din concertele lui Enescu, duminică dimineaţă. Filarmonica interpreta simfoniile lui Beethoven. Nu ştiu cîţi mai pot mărturisi azi despre acea stagiune muzicală. Era 10 dimineaţa. În timp ce luminile se stingeau în sală. O alta, a zilei de iarnă, cobora prin lunetele cupolei. Maestrul intra în aplauze. Ploaia calmă de raze crea o reverberaţie, aşa încît scena, orchestra, dirijorul păreau învăluiţi într-o ceaţă strălucitoare. Începea concertul. Orice dirijor ar trebui să reuşească asta, dar eu atunci, am avut impresia că Enescu nu numai că îi unea pe muzicieni, ci crea muzica. Precum un demiurg, aduna forţele elementare ale naturii. Fără el, stihurile s-ar fi slobozit violent, ca o erupţie, un cutremur sau un uragan. Însă Enescu reuşea să integreze violenţa elementară, să prefacă dezordinea şi violenţa naturii în armonie şi pace. Fără să piardă forţa. Fiecare frază muzicală, fiecare acord descopereau o parte a universului. A universului sensibil, dar mai ales a celui moral. Zăceau în mine, ca virtualităţi, generozitatea, dăruirea de sine, curajul? Sau el, maestrul, mi le releva prin muzică? Nu puteam să răspund la întrebare, aşa cum nu pot răspunde nici azi. Tot ce ştiam, şi ştiu încă, era că mari părţi ale cosmosului, inaccesibile prin cuvinte (şi prin orice altceva), mi se deschideau, le vedeam prin portalul, în acea dimineaţă filtrat de perdeaua unei ceţe scînteietoare, muzicii dirijate de Enescu”
Deosebit de inspirate şi citatele alese pentru programul de sală, aşa încît le reproduc şi pe acestea.
„Faţă de el, eu nu am fost decît un pigmeu. Credeţi-mă, Enescu era un gigant.”
Yehudi Menuhin
„În sentimentele care merg către dînsul e însăşi şi acela care se îndreaptă către bunul fiu al naţiei şi al patriei sale.
Oricînd şi oriunde, la masa unde-şi scrie compoziţiile, oricare le-ar fi subiectul, la capătul răniţilor în cruntul război sau în triumfalele călătorii în lungul lumii, fermecătorul tuturor oamenilor, a rămas Român.
Şi cum faima sa ne-o întinde nouă, noi avem datoria să-i dăm lui toată recunoştiinţa noastră.”
Nicolae Iorga
SURSA Tudor Mihalache
24.08.2011